Oare chiar nu avem timp?

Am primit acum cateva zile de la o prietena un o postare intr-un blog cu urmatoarea tema: “N-am timp!”. Treaba m-a pus un pic pe ganduri. Oare chiar nu avem timp, oare chiar suntem atat de constransi de orele disponibile intr-o zi incat lasam viata sa treca peste noi?

Hmmm… Dupa cateva minute de gandit am spus categoric nu, desi respectiva postare avea oarecum dreptate. Daca citim respectivul articol, avand in gand bucurestenii, o sa spunem sigur… cat adevar graieste. Dar sa nu uitam un lucru. Bucurestenii sunt crescuti si educati cu biciul as putea spune, sa nu aiba timp. Pentru ca eu, de exemplu, vin din Galati. Si niciodata in cei 18-19 ani pe care i-am petrecut acolo nu am trait acea senzatie acuta de lipsa de timp. Da, da, imi veti spune… Chiar nu mi s-a intamplat niciodata sa nu am timp? Eeee poate da. Dar in nici un caz sa traiesc cu aceasta senzatie in permanenta.

In schimb imediat dupa ce am venit la Bucuresti, lucrurile au inceput sa se schimbe. Si nu in bine.
Pur si simplu am intrat in ritmul anormal al vietii din Bucuresti. Unde toata lumea spunea invariabil… “sa vedem daca am timp sa fac nu stiu ce chestie”, sau “nu cred ca o sa am timp sa ne vedem”, sau “sunt foarte ocupat/a” sau pur si simplu “n-am timp”. Senzatia asta idioata a crescut in intensitate pe masura ce am avansat in varsta. Am trecut incet incet de la a spune: “o sa imi fac timp si pentru asta” la mai comoda replica care oricum se gasea pe buzele tuturor “n-am timp pentru asta”.

De unde lipsa asta de timp? Usor de raspuns. Intr-adevar cand stai peste 8-9 ore la serviciu si faci undeva la minim 2-3 ore pe drumul spre casa se aduna deja 12 ore. Inca 8 ore pentru un somn linistit si am ajuns la 20 ore. Ne mai raman 4 ore in cel mai fericit caz pentru lucruri codiene. Ai sta si ai spune ca sunt de ajuns, dar… pentru ca tot timpul exista un dar, ajungi la acea senzatie ca de fapt nu ai timp pentru tot ce ti-ai dori sa faci. Esti constrans sa iti gestionezi timpul astfel incat sa faci doar o fractiune din ce iti propui. Si de aici o gramada de frustrari si nu in ultimul rand o delasare din ce in ce mai accentuata sa faci lucrurile cu adevarat importante dar pe care le vezi ca pe un dat general valabil si pe care le poti da la o parte pentru alte lucruri “importante”: a vorbi cu familia(sot, sotie, copii, parinti, frati, surori), a te intalni cu prietenii, a iesi in parc sa te relaxezi si tu un pic dupa o zi stresanta la munca, a gati un fel mai special de mancare si cate altele… Si la un moment dat, te trezesti instrainat fata de familie si de prieteni pentru ca nu te-ai preocupat sa tii legatura cu ei si ai vazut fiecare intalnire cu ei ca pe o obligatie, stresat, cu sanatatea cam in pionieze si cu o gramada de sentimente negative (manie, frustrare, in cazuri mai grele chiar ura fata de societatea in care traiesti).

Un viitor sumbru care totusi sper ca poate fi evitat. Schimbarea sta in noi. Hai sa ne preocupam mai mult de persoana noastra si sa incercam sa avem un cuvant de spus apropo de orice ne inconjoara. Ai un serviciu stresant – sa nu iti fie frica sa il schimbi. Vorbeste mai des cu familia si nu doar din obligatie. Fa-ti timp pentru prieteni si ei isi vor face timp pentru tine. Iesi mai mult in natura sa te plimbi. Sunt chestii mai mari sau mai mici pe care toti le putem face daca ne-am dori asta. Dar totul sta in dorinta noastra de a ne schimba si de a incerca un stil de viata mai putin nociv. 🙂

Frustrari personale

As vrea sa scriu un pic despre senzatiile pe care le traiesc zilnic… asta fiind departe de tara in care m-am nascut, am copilarit si am crescut pana la magnifica varsta de 27 de ani. Sentimentul predominant, din pacate, este multumirea si bucuria ca am plecat si per total am facut o alegere buna.
Bucuria asta nu tine cont de sentimentele de instrainare pe care fiecare roman le traieste departe de tara lui… Pentru ca in momentul in care iei decizia sa pleci, in special lasi in urma oameni dragi (familie, prieteni), oameni care ti-au fost de bine, de rau aproape in fiecare ora a vietii tale, legaturi care se cladesc in ani si ani de incredere.
Secundar lasi in urma lucruri pe care te-ai chinuit sa le agonisesti muncind cinstit si sperand cumva ca vei fi recompensat pentru atitudinea etica de care dai dovada. Evident recompensa vine sub forma unui sut in fund si a unor declaratii de forma… “cui nu-i convine ceva, sa plece”. Declaratiile vin de la cel mai inalt nivel si se propaga uniform in toate nivele societatii. Cei care isi doresc altceva sunt “convinsi” sa plece.
Cine ramane in urma? Problematic de raspuns… nu vreau sa comentez sincer.
Ce vreau sa comentez este parerea mea, “proprie si personala” despre tot ce s-a intamplat si inca se intampla.
Pentru ca pe langa bucuria de care v-am spus mai sus, traiesc un sentiment acut de frustrare. Daca alte tari pot sa isi trateze cetatenii cum se cuvine, Romania de ce nu poate? Daca in alte tari exista oameni inteligenti care se implica in a-si trece tara peste momentele economice dificile, in Romania de ce nu exista, de ce nu sunt promovati? Daca alte tari fac tot ce e omeneste posibil sa le asigure cetatenilor lor ajutorul de care au nevoie in momentele dificile (e.g. Chile sau Noua Zeelanda), Romania de ce nu face? Mda… intrebari grele la care, romanii ca neam nu au gasit inca raspunsuri. Se complac intr-o stare dubioasa, nici calda, nici rece, nici buna, nici rea, o linie subtire intre ce suntem si ce am putea deveni, cu sperante spluberate in vant ca poate va veni cineva sa ii salveze si pe ei. Ei bine salvarea exista in modul de a gandi si de a trata lucururile… si cum romanii sunt foarte departe de a gandi corect si de a avea atitudinea corecta… trageti singuri concluziile.
A mea este urmatoarea… exista si o altfel de viata. Stiu ca suna ciudat :)), dar chiar exista. O traiesc in fiecare clipa, fara stres, fara oroarea de a interactiona cu statul, fara teama ca cei corupti pot face orice, oricand, fara sa fie pedepsiti, fara manele, fara marlani cu ditamai lanturile de aur la gat, care cred ca lumea e a lor sa faca ce vor cu ea, fara politicieni fara cap care nu vad dincolo de interesele personale, si fara o gramada de lucruri care pana acum 3 luni mi se pareau un dat de care nu puteam scapa.

Plimbari

In weekendul care tocmai a trecut am experimentat doua superbe zile de primavara. Am profitat din plin de ele si am mers la plimbare. Ne-am decis la doua locatii… una pentru sambata si una pentru duminica.
Si uite asa, sambata dupa pranz, ne-am urcat frumusel in masina si am mers sa vizitam Auckland Museum. Asta fara sa stim ca parcul care gazduieste muzeul era foarte aproape de casa noastra. Fiind localnici, intrarea a fost gratis :)… Ne-a fost inmanata o harta a muzeului si am purces la vizitat incepand cu parterul.
Muzeul este structurat in trei zone importante:
1. Parterul – contine informatii despre istoria insulelor din Pacific, despre radacinile maori ale tarii, vestigii ale civilizatiilor insulare care au colonizat din vremuri timpuri aceste zone, obiecte de cult, bijuterii, armuri, arme, obiecte vestimentare. Pur si simplu fragmente de istorie si civilizatie…
2. Etajul 1 – contine informatii despre fauna si flora Noii Zeelande, clasificate in functie de zonele pe care le ocupa: padure tropicala, zona litorala, vulcani, platou oceanic, munti, pesteri. Evident atractia principala era celebra pasare kiwi, impaiata saraca de ea sub forma mai multor exemplare de toate formele si marimile.
3. Etajul 2 – contine informatii despre razboaiele purtate de Noua Zeelanda si in plus istoria recenta a tarii.
Din pacate dupa 3-4 ore de vizitat primele doua zone, am cedat psihic si fizic si am decis sa lasam etajul doi pentru o vizita viitoare.
Ziua de duminica am dedicat-o unei plimbari prin gradina botanica a Auckland-ului. Gradina este absolut imensa, intinzandu-se pe 64 de hectare si adaposteste o multitudine de specii de plante… si locuitori mai putin conformisti: familii intregi de ratuste.
Totul este amenajat impecabil, plantele fiind marcate cu placute speciale de identificare. Zonele mele preferate au fost de departe: valea ciresilor infloriti si zona magnoliilor pe care din fericire le-am prins inca inflorite.
In rest gradina este un imens parc, unde te poti relaxa, juca, plimba… si de ce nu admirat ratustele, care la vremea asta prospera avand grija de grupa mica :).
Per total a fost un weekend reusit in care ne-am bucurat de zilele frumoase ale unei primaveri inca foarte capricioase.